Azi am redescoperit „Imensitate”, melodia care m-a făcut de-atâtea ori să mă-nfior... Melodia lui Ion Aldea Teodorovici... Românul care a tebuit să moară atât de tânăr doar pentru ca să nu înceteze să fie român. A vrut ca toți cei din Basarabia să-și recapete dreptul la identitate națională, dreptul lor la românism. Într-un regim care cică nu mai era sovieto-comunist a fost privit drept unul dintre cei mai mari dușmani ai țării. A fost trimis în lumea mai fericită a celor veșnice, au omis însă un mic mare amănunt:muzica lui nu putea fi oprită, nu puteau opri ca oamenii să mai spere în românism dincolo de malurile Prutului, în Basarabia.
Nu am zis despre Ion că a fost un mare român. Melodiile lui spun însă asta de la sine. Mă întreb doar dacă a fost corect să se îndrepte către stele atunci... când mai aveam atâta nevoie de el, de Doina( frumoasa și talentata lui soție).
Am mai descoperit însă că oameni ca Doina și Ion nu îmbătrânesc, nu se învechește nici muzica lor. Doar fiul lor Cristi a crescut de atunci...
Cât de tare aș fi vrut să le mulțumesc pentru sacrificiile făcute, pentru tăria de caracter și demnitate, pentru fermitatea cu care au știut să-și iubească limba și neamul atunci când alții nu îndrăzneau nici să spere... Și pentru muzica lor...
Scriu și am emoții... știu că de Sus mi-ați auzit gândurile... Vă mulțumesc și... să fiți fericiți, acolo Sus!
P.S: Nu mi-am dorit să fiu patetică, cred că am spus prea puține din ceea ce ar trebui să se știe despre Ion și Doina Aldea Teodorovici.
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergere